Cocalarul şi vinul sfinţit
Materialul l-am primit pe mail si il dau mai departe cu toată convingerea că marile schimbări despre care se vorbește au început. Și nu oricum, au început cu noi înșine! Materialul este semnat iar profesorul exista!! Minerva
Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti:
un ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile
de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care
straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri
pe degete şi lanţuri de aur la gât, îndrăgostit nebuneşte de manele.
Când făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea pe
Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunindu-i pe vecini cu muzica
de mahala şi cu mirosul de mici.
Când m-am mutat în cartierul Militari apartamentul mi-a fost spart
de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui
Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se
temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda
sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se trezeau
imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltrataţi ori
nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era neputincioasă în faţa lui
abia la a treia sesizare, când poliţistul de proximitate m-a luat de-o
parte şi mi-a spus să o las mai moale cu nemulţumirile dacă vreau să nu o
păţesc mai rău. Mădălin era stăpânul zonei, peştele celor mai multe
prostituate din cartier şi organizatorul celor mai multe activităţi
comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi când are
dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-a-vis, el stabilea care
este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi
acţiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de
voinţa lui.
După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod
firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul
descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din
banda lui chiar în faţa blocului. Făcându-mă că nu ştiu că ei mi-au
spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie împotriva
lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pâna la etajul 6,
promiţându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit
imediat râsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de
înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a
spus serios, în mod neaşteptat:
- Haideţi băieţi să-l ajutăm pe dom` profesor.
Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la
ţară şi nu m-am lăsat până nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut
efectul şi limbile s-au dezlegat, ei au recunoscut că mi-au spart
apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine şi
chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe
care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând şi povestind vrute şi
nevrute, râzând cu ei şi arătându-mi simpatia faţă de stilul lor de
viaţă, am ajuns după câteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinându-se pe
picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat:
- Dom` profesor e de-acum fratele meu şi tre` să spuneţi tuturor
băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu
pumnul lui Mădălin.
Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii
alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc
de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut
să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută
în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart în zonă şi chiar în
blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată şi chiar
mi-au adus înapoi un costum, câteva cărţi şi două lenjerii furate în
spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le
răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu
severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.
De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba
cricul de la autoturism, ba să vorbesc la câte-o şcoală cu directorul să
nu-l exmatriculeze pe câte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a
devenit celebru pe plan internaţional, apărându-i poza în cea mai
cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la
uşa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste
americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu
hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre
“cei buni” şi “cei răi”, dintre interlopi şi universitari, făcând din
relaţia noastră subiectul unui interesant articol.
Cu vremea întâlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să
lucrez mai intens la teza de doctorat despre puşcării. Într-una din
vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas
cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului
Social-Democrat din sectorul 6. Era deja şmecher – cel mai înalt grad în
ierarhia informală a deţinuţilor şi unul din cei mai influenţi
puscăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale
care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi gardienii au
vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit
numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în câteva
povestiri, articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la
conducerea administraţiei centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l
angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută
oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu această autorizaţie am mers cu el ca
asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul
lui a fost atât de important încât teza mea de doctorat a fost una din
cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la Universitate, iar
cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea
mai bine vândută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la
cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie
cu 2 ani înainte de termen.
Eliberarea lui a fost un eveniment pe care banda lui trebuia să-l
serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au
întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfârâiau continuu pentru a
asigura fripturile şi micii pentru toţi cocalarii zonei. Însuşi Adi
Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cântat la această petrecere, iar
versuri precum: “puşcărie, puşcărie / urâtă mi-ai fost tu mie” ori “n-ai
venit la vorbitor / curvo, vezi că te omor” au răsunat până târziu în
noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el şi le-a cerut
maneliştilor să compună pe loc o serie de cântece pentru mine. “Dom`
profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept” a fost refrenul
cel mai cântat în acea seară ca omagiu adus mie – eliberatorul lui
Mădălin.
În a doua seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise
să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să
le dea şi despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de
tâlhari. Era plin de optimism şi avea chef de băutură. Am scos din
cămară un vin mânăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut
bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulţumit pentru ajutor şi a
plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus
că a doua zi s-a dus la biserică – lucru neobişnuit pentru el. S-a
spovedit şi apoi a plecat la mânăstirea Neamţ să se călugărească.
Banda lui şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi
în timpul detenţiei lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O
parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea
Europeană în diverse ţări la furat. Cei rămaşi s-au băgat în politică şi
i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu – idolul
absolut al lui Mădălin şi al întregii bande. Între timp eu m-am mutat
din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin se
ştergea tot mai mult din memoria mea, lăsând locul altor evenimente şi
personaje mai actuale.
În săptămâna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos
împreună cu câţiva prieteni. La izvorul tămăduirii am întâlnit un
pustnic român care vorbea câtorva pelerini cu înflăcărare despre
Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul care mă
însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un
cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor.
Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele
Athos anul trecut. Când a aterizat pe helioportul de la mânăstirea
Marea Lavră, cei mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l
audă şi să dea mâna cu presedintele României, mai ales că venise cu o
donaţie importantă pentru cele mai multe schituri şi chilii româneşti.
Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legământ cu
necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toţi călugării au
făcut atunci câţiva paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus lui
Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut
aşa ceva în jurul lui.
L-am privit cu atenţie – era un om foarte slab, cu părul lung prins
într-o coadă, cu o barbă pe care şi-o mângâia cu nişte degete foarte
lungi şi subţiri. Se diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întâniţi
pe muntele sfânt prin corpul extrem de slab şi ochii foarte
pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă şi pe noi cu
privirea. Se uita pe rând la fiecare dintre noi şi ne spunea câteva
vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a
încearcat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va împlini
abia peste alţi 3 ani (“ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va
apare şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul”). Altuia i-a
spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an,
după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate
accidentul de maşină pe care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate.
Când a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mâna
acelui sfânt, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a
lăsat. M-a privit în ochi şi m-a întrebat:
- Dom` profesor, nu mă recunoşti?
Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a
vorbit celorlalţi pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceiaşi
persoană cu Mădălin. Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o
ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de
inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la
gât erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care
călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe
mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se
dezlipeşte de câţiva ani.
- Mădălin? – l-am întrebat nesigur.
- Varsanufie acum, mi-a răspuns.
M-a rugat să aştept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am
urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea
unui cocalar în sfânt. După ce prietenii mei şi ceilalţi pelerini din
grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amândoi pe munte, bucuros de
revederea neaşteptată.
- Ştiam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii.
- Despre ce vorbeşti? – l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?
- Nu dom` profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine
după eliberare. Ţii minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin
mânăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a
apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să renunţ la stilul meu de viaţă şi
să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atât de mult încât a doua zi
m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viaţă. Preotul mi-a spus
că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi
îndrepte paşii spre mânăstire. Am fost întâi la Neamţ, iar după ce am
primit numele Varnufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia
pustnicului Visarion, care murise recent – o peşteră săpată în stâncă
lângă mare. Într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o
lumină mare ieşea din ea până la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că
lumina însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înnotat până la
ea fără să mă tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi
am pus-o în schitul Prodromu dar când am ajuns la mine în chilie ea era
agăţată de-asupra patului. De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută
să văd în oameni bolile şi nefericirile lor, minciunile şi greşelile
vieţii lor.
Am stat ore întregi ascultându-l. Analfabetul de altă dată devenise
acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o
siguranţă pe care n-am întâlnit-o nici la cei mai docţi profesori.
Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia şi bunătatea luase
locul argoului de cartier, aroganţei şi violenţei din trecut. O
schimbare atât de profundă nu am întâlnit până acum la nici un alt om.
La despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat 7 sticle de vin
şi mi-a spus să dau câte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean
Haiosu, lui Neluţu Schiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile şmenaru,
lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi şi lui AdiţăFrumuşelu.
Ajuns în Bucureşti am mers direct în vechiul meu cartier la
cocalarii din fosta lui bandă, lăsându-le câte o sticlă de vin cu
rugămintea să o bea în prima zi de Paşti. M-au primit cu bucurie şi
mi-au cerut mai multe informaţii despre vechiul lor camarad. Le-am
povestit despre întâlnirea cu el şi despre schimbarea constatată, după
care ne-am despărţit.
Ieri însă sora lui Sile Şmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi 7 au
plecat spre Athos. Dacă şi ei se vor călugări mă gândesc foarte serios
să aduc câteva tone de vin de pe Muntele Sfânt şi să dau câte o sticlă
fiecărui cocalar din România. Aş face ţara mai frumoasă,
infracţionalitatea s-ar reduce, iar manelele ar dispărea. I-am spus
acest plan unui important lider politic, apropiat al Preşedintelui
Traian Băsescu.
- Eşti nebun? – m-a întrebat el. Tu vrei să rămânem fără electorat? Scoate-ţi ideea asta din cap.
Bruno Stefan,
Lector, Universitatea Politehnica Bucuresti
12 aprilie 2010
Nota: O prietena din Politehnica a verificat numele autorului; face
parte din catedra de stiinte sociale din Politehnica – Bucuresti.