Olimpicii noștri

Ce este dincolo de superlativ?

           Sufletul meu a crescut, şi cred că al oricărui părinte, atunci când mass-media din România vuia de rezultatele meritorii ale copiilor noştri la olimpiadele şcolare internaţionale. Am fost mândră să aflu că un copil român a cules elogiile străinătăţii plasând valorile şcolii româneşti pe cea mai înaltă treaptă şi ne-a făcut să ne întrebăm curioşi, dincolo de superlativ ce mai poate fi!?

Puţini ştiu însă cât timp se consumă pentru a ajunge la performanţă. Puţini ştiu că acel copil care, de mic, manifestă un talent sau are o pasiune pentru un anume domeniu al ştiinţei, şi ai cărui părinţi ştiu să le călăuzească paşii pe sinuosul drum în tainele cunoaşterii, renunţă la ceea ce, de fapt şi de drept, indiferent de performanţă, nimeni şi nimic nu le-o mai dă - COPILĂRIA.

      Nu o dată mi-am pus întrebarea dacă merită să sacrifici cele mai frumoase momente din viaţa unui om. Vreau să vă spun că părerile sunt pro şi contra. Vorbesc însă acum de pe poziţia celui care a avut un copil într-un lot olimpic şi care, la rândul ei, şi-a sacrificat copilăria pentru a-şi croi un drum în artă. Şi cu toate acestea, nu arta, în adevăratul sens al cuvântului, a fost drumul meu. Acum vreau să vorbesc despre cum se ajunge la performanţă.

       O zi din viaţa unui asemenea copil se desfăşoară după un ritual bine stabilit: sculat la oră fixă, de obicei la 06.00 dimineaţa. De ce? Vrea să mai verifice o dată exerciţiile făcute de cu seară, pentru că este convins că mai există o cale de rezolvare a acestora. Ora 07.30, micul dejun. 07,50, plecarea la şcoală... Aici, în caz că olimpiada naţională sau internaţională este pe aproape, nu participă cu toţi colegii la cursuri. Orele lui sunt strict pe specialitate. O oră, două, şase. Ora 15.00, vine acasă. Ia prânzul. Speri că se va culca măcar o oră, dar îl găseşti în camera lui, pe burtă, de-a latul patului, rezolvând probleme de matematică. Ora 17.00. Îi duci o gustare, iar el spune să o laşi pe masă că mai are puţin de lucru cu nu ştiu ce integrală. Ora 19.00, la cină, la fel, o laşi pe marginea patului. Printre acolade, paranteze sau radicali veţi găsi firimituri. Ora 22.00: îi spui că trebuie să se culce, iar el te asigură că o va face imediat, dar la miezul nopţii, dacă treci pe la el, îl vei găsi frământându-se să afle cel mai simplu drum către o soluţie. În sfârşit, exasperat, pe la 2 dimineaţa ameninţi că dacă nu va stinge el lumina, o vei face tu. Este un argument care încă mai prinde. Închipuiţi-vă acest ritual reluat, iar şi iar, ani în şir. Invariabil, cu aceleaşi argumente şi cu aceleaşi stereotipii. E drept, medalia de aur este o recompensă.

         Îl priveşti cum se uită la ea şi ridică din umeri, ca şi cum ar fi fost vorba despre o joacă. Şi, firesc, revii la întrebarea de început: dincolo de superlativ ce poate fi? Unde începe şi unde se termină copilăria?